Serile Copilăriei, gânduri cu care am rămas după prima ediție
Este dragostea suficientă?
Nu există întrebare mai grea pentru un părinte. Pentru că aproape tot ce facem pornește de acolo — din iubire și din dorința de a-i feri pe copii de ceea ce ne-ar putea speria pe noi. Și totuși, uneori tocmai grija aceasta ajunge să ocupe prea mult din spațiul de care copilul are nevoie.
Pe 19 septembrie, ne-am întâlnit la Cinema Union pentru prima ediție a Serilor Copilăriei. Peste o sută de părinți, educatori și profesori au fost alături de noi: am urmărit împreună documentarul Chasing Childhood (SUA, 2020), apoi am rămas în sală pentru o conversație despre libertatea copilăriei, autonomie, joc, presiunea de a reuși și felul în care grija noastră se poate transforma, uneori, în control.

Am plecat de la Cinema Union cu această întrebare în minte: este dragostea suficientă? Când să intervenim și când să ne dăm la o parte? Când îl protejăm pe copil și când, fără să ne dăm seama, îl împiedicăm să descopere cât de multe poate face prin propriile puteri?
Chasing Childhood ne-a pus în față o tensiune pe care o recunoaștem mai ușor decât ne-ar plăcea: vrem copii independenți, dar ne e greu să le dăm libertatea de care au nevoie ca să devină independenți. Vrem să fie pregătiți pentru viață, dar le umplem timpul cu atât de multe lucruri, încât rămâne prea puțin loc pentru viața care se întâmplă pur și simplu.
Filmul ne-a vorbit despre lucruri care par mărunte, dar prin care se construiesc încet competențe: inițiativa, sentimentul că poți, reziliența, capacitatea de a lua o decizie și de a-i suporta consecințele. Aici e una dintre lecțiile cel mai greu de acceptat pentru noi, adulții: nu tot ceea ce putem face pentru un copil este și ceea ce trebuie să facem pentru el.
Nu ni se cere să fim părinți perfecți. Ni se cere să fim suficient de atenți încât să vedem când copilul are nevoie de noi și suficient de încrezători încât să facem un pas înapoi atunci când nu mai are.
Am vorbit despre cele două extreme: școala care cere mereu tot mai mult — teme, meditații, evaluări, performanță tot mai devreme —, dar și despre ce înseamnă o copilărie fără repere, lăsată cu totul în voia întâmplării. Între ele există un spațiu în care copilul poate fi însoțit, nu condus.
Iar în acel spațiu începe independența. Nu în momentul în care îl lăsăm singur, ci în momentul în care îi permitem să facă singur ceea ce este deja pregătit să facă.

Filmul vorbește despre copilăria de altădată ca despre un timp cu mai multă libertate, mai mult joc și mai mult spațiu pentru a te descurca singur. Invitatele noastre ne-au provocat însă să privim și dincolo de imaginea aceasta. Câți dintre copiii de atunci ar fi mers la părinții lor să le spună că au nevoie de ajutor? Câți ar fi avut încrederea că, dincolo de orice greșeală sau dezamăgire, vor fi întâmpinați cu iubire?
O copilărie liberă nu este suficientă dacă în spatele ei nu există o relație în care copilul se simte în siguranță să se întoarcă. Autonomia și apartenența nu se exclud: copilul are nevoie să poată pleca singur în lume și, în același timp, să știe că are unde să se întoarcă. Cum clădim relația aceea autentică, în care poate fi el însuși, poate greși, poate spune că îi este greu — și știe că nu pierde iubirea noastră?
Ne-am întrebat și cum ar fi arătat viitorul Savannei dacă societatea nu i-ar fi cerut atât de mult, ei și părinților ei. Povestea familiei Eason, care a construit cu grijă ceea ce părea a fi „copilăria perfectă” pentru fiica lor, până la criza care a dus la spitalizarea ei, este una dintre axele centrale ale filmului.
Iar întrebarea s-a întors către fiecare dintre noi: ce din mine devine obstacol pentru celălalt?
Nu creștem singuri. Un copil crește în familie, printre educatori, profesori și prieteni, într-o școală și într-o comunitate. Iar dacă vrem să schimbăm ceva în felul în care arată copilăria, nu o putem face fiecare pe mica noastră insulă. Filmul însuși lasă întrebarea deschisă, pentru că libertatea copilăriei nu se recuperează prin decizia unei singure familii.
O comunitate în jurul copilăriei
În acea după-amiază, o parte din satul nostru a fost în sală.
Ne-am bucurat să le avem alături pe Mariana Uliță (Montessori Institute of Bucharest), Ana-Maria Brezniceanu (Montessori School of Bucharest), Anca Trifu (Școala Monterra), Petrica Cazan (Roua Montessori) și Adina Popov (La Pieptul Mamei). Fiecare a adus în conversație experiența sa profesională, întrebări și perspective construite în ani de lucru alături de copii și familii.
Luci Gheorghiu, fondatoarea Grădiniței Copilăria Sofiei și inițiatoarea acestui proiect, a moderat întâlnirea. Dialogul a fost gândit tocmai ca o trecere de la experiența personală și întrebările ridicate de film către lucrurile concrete pe care le putem schimba în relația cu copiii, acasă și în mediul educațional.
Le mulțumim invitatelor pentru deschiderea cu care și-au împărtășit experiențele și pentru felul în care au contribuit la această conversație.
Le mulțumim partenerilor noștri educaționali, care au fost alături de noi în pregătirea acestei prime ediții: Asociația pentru Dezvoltarea Educației Montessori în România (ADEMR), singura organizație din România afiliată la Association Montessori Internationale (AMI), Montessori Institute of Bucharest, Montessori School of Bucharest, Școala Monterra, Grădinița Roua Montessori, Montessori Class Preschool, La Pieptul Mamei, Academia de Robotică, Kinderdance România și Asociația DRAG – Dăm Rost Acestor Generații. Mulțumim, de asemenea, tuturor celor care au făcut posibilă întâlnirea de la Cinema Union.
Și, mai ales, vă mulțumim vouă, celor care ați ales să petreceți acea după-amiază alături de noi. Prezența și implicarea voastră au dat sens întâlnirii. O seară de dialog nu se construiește doar prin întrebările celor care moderează sau prin răspunsurile invitaților, ci și prin disponibilitatea fiecăruia de a asculta, de a reflecta și de a-și pune propriile întrebări.
Întrebările care continuă după ce se termină filmul
A fost o seară despre copii. Și, cu siguranță, și despre noi, adulții. Despre fricile noastre, despre așteptările pe care le proiectăm asupra copiilor, despre curajul de a le face loc și despre felul în care putem fi aproape fără să le trăim viața în locul lor.
Nu am plecat cu toate răspunsurile, dar am plecat cu întrebări mai profunde.
În încheiere, Luci Gheorghiu ne-a lăsat câteva gânduri esențiale: să avem mai mult curaj, mai multă îngăduință față de noi, ca părinți, mai multă îngăduință față de profesori și mai multă recunoștință față de copiii noștri.
Aceasta este, de fapt, menirea Serilor Copilăriei: să ne întâlnim în jurul unor întrebări care nu se închid odată cu seara, ci continuă să ne însoțească în felul în care îi creștem pe copii. Să aducem împreună părinți, educatori, profesori și oameni care, din locuri diferite, au aceeași preocupare: copilăria și felul în care putem avea grijă de ea.
Prima ediție a deschis un drum pe care vrem să-l continuăm împreună. Pregătim deja a doua ediție a Serilor Copilăriei și ne dorim ca aceste întâlniri să devină un loc pentru conversații sincere, întrebări dificile și perspective care ne ajută să privim mai atent la ceea ce trăiesc copiii și la rolul nostru în viețile lor.
Vă ținem aproape!
Mariana Uliță, Montessori Institute of Bucharest Ana-Maria Brezniceanu, Montessori School of Bucharest Ana-Maria Brezniceanu, Petrica Cazan, Adina Popov Anca Trifu, Școala Gimnazială Monterra, Mariana Uliță, Montessori Institute of Bucharest Petrica Cazan, Grădinița Roua Montessori Ana-Maria Brezniceanu, Petrica Cazan, Adina Popov Luci Gheorgiu, Asociația Copilăria Sofiei Anca Trifu, Mariana Uliță


